Sari la conținut
Ce găsești sub finisajele unui apartament construit înainte de 1990
Foto: Antoni Shkraba / Pexels
Renovări

Ce găsești sub finisajele unui apartament construit înainte de 1990

Apartamentele construite în România înainte de 1990 au o structură de finisaje destul de previzibilă, pentru că s-au ridicat după proiecte tip și cu materialele disponibile atunci. Asta e o veste bună pentru cine urmează să renoveze: se poate anticipa aproape tot ce va apărea sub gresie, sub parchet și sub tapet. Iar anticiparea corectă înseamnă un buget care nu explodează la prima zi de demolare.

Ce urmează este o hartă a straturilor, de jos în sus, cu ce înseamnă fiecare pentru lucrarea ta.

Sub pardoseală: șapă de nivelare, umplutură și, uneori, surprize

Planșeul propriu-zis este de regulă din beton armat, monolit sau din fâșii prefabricate. Peste el vine, în majoritatea cazurilor, un strat de umplutură ușoară — zgură, moloz mărunt sau un beton slab — care avea rolul de a înălța pardoseala și de a lăsa loc conductelor. Deasupra se toarnă șapa de nivelare, de câțiva centimetri, iar peste ea finisajul: parchet lamelar din lemn pe bitum, linoleum, covor PVC sau, în zonele umede, mozaic ori gresie de dimensiuni mici.

Ce trebuie să știi despre stratul de umplutură: are rezistență mecanică mică și, în multe apartamente, s-a tasat neuniform. De aceea pardoseala unui apartament vechi este rareori plană, iar diferențele de doi-trei centimetri pe lungimea unei camere sunt normale. Al doilea aspect: umplutura este grea și voluminoasă. Dacă o desfaci, vei scoate din apartament un volum de moloz mult mai mare decât te aștepți, iar asta înseamnă containere, muncă de cărat și, în multe blocuri, o discuție cu asociația.

Sub parchetul vechi vei găsi aproape sigur bitum negru, folosit ca adeziv. Se desprinde greu, se topește la căldură și pătează tot. Sub linoleum poate exista un strat de carton bituminat. Ambele trebuie îndepărtate complet dacă urmează un adeziv modern, pentru că niciun material actual nu se lipește de bitum.

Decizia privind pardoseala este una dintre cele mai costisitoare din întreaga renovare, tocmai din cauza volumului. Merită analizat serios dacă șapa se sparge complet sau se toarnă un strat nou peste cea existentă, pentru că răspunsul schimbă și bugetul, și durata șantierului.

În pereți: instalație electrică pe aluminiu și doze îngropate

Instalația electrică a perioadei folosea în mod curent conductori de aluminiu, cu secțiuni mici, protejați în tuburi de plastic sau, la clădirile mai vechi, montați direct în tencuială. Circuitele erau puține: unul de lumină, unul-două de prize pe apartament. Priza cu împământare era excepția, nu regula, iar tabloul avea siguranțe fuzibile.

Aluminiul are două probleme practice. Se rupe la răsucire repetată, motiv pentru care multe conexiuni vechi cedează exact când umbli la ele. Și „curge” sub șurub, adică se deformează lent, ceea ce slăbește contactele în timp și produce încălzire. La asta se adaugă faptul că o instalație gândită pentru un televizor, un frigider și câteva becuri nu are cum să alimenteze un apartament actual cu mașină de spălat, cuptor electric, boiler, aer condiționat și microunde.

De aceea, într-o renovare serioasă a unui apartament din perioada respectivă, refacerea completă a instalației electrice nu este opțională. Semnalele clare că nu mai poate fi cârpită sunt descrise pe larg în discuția despre situațiile în care instalația veche cere înlocuire integrală. Lucrarea se execută de un electrician autorizat, iar la final se cere buletinul de verificare — nu din formalism, ci pentru că e singura dovadă că montajul este corect.

Țevi de fier, coloane comune și zone de intervenție interzise

Instalația sanitară era realizată din țeavă de oțel zincat pentru apă și din fontă pentru canalizare. Ambele au durată de viață depășită în majoritatea blocurilor. Zincul se consumă, iar în interiorul țevii se depune calcar și rugină, care reduc secțiunea uneori la jumătate; de aici presiunea slabă la etajele superioare. Fonta se corodează la îmbinări și devine casantă.

Distincția esențială este între instalația proprie și coloana comună. Ce este în apartament, de la robinetul de separare încolo, îți aparține și poți schimba. Coloana verticală care traversează toate etajele este proprietate comună; intervenția pe ea se face cu acordul asociației și, de regulă, cu oprirea apei pe scară. Nu se taie o coloană „ca să câștig zece centimetri la baie” — pe lângă problema juridică, riști o avarie care afectează toți vecinii.

Când desfaci pereții băii vei descoperi frecvent și nișe de vizitare mascate, robineți vechi blocați și, în unele blocuri, o zonă de trecere a conductelor prin planșeu insuficient etanșată. Toate acestea se rezolvă acum, cât e totul deschis. Discuția despre momentul în care țevile vechi de fier trebuie înlocuite ajută la stabilirea limitei dintre reparație și refacere.

Tencuieli, glet de ipsos și straturi succesive de vopsea

Pereții interiori sunt fie din beton (la panouri mari), fie din cărămidă sau BCA, tencuiți cu mortar de var-ciment. Peste tencuială s-a aplicat de obicei un glet de ipsos, iar peste el vopsea de var sau vopsea pe bază de clei — celebra „humă” — și, în multe apartamente, ulei pe partea de jos a peretelui, până la un metru și jumătate.

Vopseaua de clei este marea capcană. Nu se poate zugrăvi peste ea cu vopsea lavabilă modernă: se dizolvă la contact cu apa din vopsea nouă și trage tot stratul jos, în cojile clasice. Testul e simplu: freci peretele cu un burete umed. Dacă se desface și rămâne pe burete o pastă albă, stratul trebuie spălat integral, până la glet sau la tencuială.

Uleiul de la bază creează problema opusă: e o peliculă etanșă pe care nu se prinde nimic. Se îndepărtează mecanic sau se șlefuiește pentru rugozitate, apoi se amorsează.

Tencuiala în sine este de obicei bună, dar poate suna a gol pe suprafețe întinse, mai ales pe pereții exteriori și în colțuri. Verificarea prin ciocănire e obligatorie înainte de a decide dacă gletuiești sau retencuiești. Iar dacă apar crăpături, contează foarte mult să știi cum deosebești o fisură de finisaj de una cu semnificație structurală. Cele largi, în diagonală, care traversează pereți întregi sau se continuă de la un etaj la altul, se evaluează de un inginer structurist, nu de echipa de zugrăvi.

Pereți despărțitori, tavane și ce nu ai voie să atingi

La blocurile cu structură din panouri mari, o parte dintre pereții interiori sunt structurali, adică preiau încărcări. La cele cu cadre din beton armat, majoritatea pereților despărțitori sunt de umplutură și pot fi desființați. Problema e că din interior nu se vede diferența, iar grosimea peretelui nu este un criteriu suficient.

Singura cale corectă este consultarea proiectului clădirii și o expertiză tehnică realizată de un specialist atestat. Pentru desființarea unui perete structural este nevoie de proiect de consolidare, de expertiză și, în cele mai multe cazuri, de autorizație. Nu este o etapă care se sare: un perete tăiat greșit afectează întregul tronson de bloc, iar consecințele sunt și structurale, și legale.

Tavanele sunt de regulă planșeul de beton gletuit direct. Vei găsi frecvent denivelări la îmbinarea fâșiilor prefabricate — de aici obiceiul de a monta gips-carton pe structură, care rezolvă și planeitatea, și trecerea instalațiilor de iluminat.

Ce faci cu informația asta înainte să începi

Cel mai util lucru pe care îl poți face este o zi de sondaje, înainte de a semna orice contract. Se desfac câteva zone mici și controlate: un colț de pardoseală ca să vezi grosimea straturilor, o porțiune de tencuială pe peretele exterior, doza unei prize ca să vezi materialul conductorului, un capac de vizitare la instalația sanitară. Costă câteva ore și repararea a patru găuri, dar transformă un deviz aproximativ într-unul realist.

A doua concluzie practică ține de ordinea lucrărilor. Într-un apartament vechi, tot ce e ascuns se face primul și integral: electrica, sanitarul, eventual înlocuirea tâmplăriei și corectarea pardoselii. Finisajele vin după. Orice inversare a acestei ordini se plătește prin lucrări refăcute.

Și ultimul lucru, valabil pentru orice bloc din perioada respectivă: îmbunătățirile care par doar estetice au adesea efecte pe care nu le anticipezi. Schimbarea tâmplăriei fără a rezolva ventilarea duce la condens și mucegai. Închiderea unui balcon modifică bilanțul termic al camerei. Placarea unui perete exterior din interior mută punctul de rouă în interiorul zidului. Fiecare dintre aceste decizii merită gândită împreună cu un proiectant de instalații sau cu un auditor energetic, mai ales dacă intenționezi să intervii pe anvelopa clădirii. Un apartament vechi renovat cu cap devine, în cele din urmă, mai solid și mai confortabil decât multe construcții noi — dar numai dacă pornești de la ce este cu adevărat sub finisaje, nu de la ce speri să găsești.

Rămân de actualitate

Sfaturi practice despre construcții, renovări și eficiență energetică pentru casa ta.