Trei materiale acoperă aproape întreaga piață a termosistemelor de fațadă: polistirenul expandat, polistirenul extrudat și vata minerală. Se pun în operă cu aceeași tehnologie — lipire, dibluire, plasă, masă de șpaclu, finisaj — și, pentru un ochi neantrenat, arată la fel pe perete după ce lucrarea e gata. Diferențele dintre ele se văd însă în comportarea la foc, la apă și la vapori, iar alegerea greșită se plătește fie în siguranță, fie în pete de umezeală, fie în bani cheltuiți degeaba.
Ce sunt, pe scurt, cele trei materiale
Polistirenul expandat (EPS) este placa albă, formată din granule sudate între ele, cu structură celulară deschisă parțial. Este cel mai ieftin dintre cele trei, cel mai ușor și cel mai simplu de manevrat și de tăiat. Variantele grafitate, gri, au conductivitate termică mai bună la aceeași grosime, dar sunt sensibile la montajul în soare direct, unde se pot deforma dacă nu sunt protejate cu plasă de umbrire.
Polistirenul extrudat (XPS) este placa colorată, densă, cu celule complet închise. Nu absoarbe practic apă și rezistă bine la compresiune. Este mai scump decât EPS-ul și mult mai puțin permeabil la vapori.
Vata minerală vine în două variante pentru fațadă: plăci obișnuite și plăci cu fibre orientate perpendicular, numite lamele, care au rezistență mult mai mare la smulgere. Este singurul material din cele trei care nu arde și lasă peretele să respire, dar este mai greu, mai scump și cere o execuție mai atentă, pentru că se degradează dacă se udă înainte de a fi acoperită.
Toți parametrii care contează — conductivitatea termică declarată, reacția la foc, absorbția de apă, rezistența la compresiune — sunt scriși în declarația de performanță și pe eticheta produsului. Nu te lua după denumirea comercială; cum se citesc aceste date este explicat în articolul despre marcajul CE și declarația de performanță.
Focul: criteriul care nu se negociază
Vata minerală este incombustibilă. Polistirenul, în ambele variante, este un material organic care arde; produsele pentru construcții conțin aditivi ignifugi, dar asta îi schimbă comportamentul, nu natura.
Din acest motiv, reglementările de securitate la incendiu impun, în anumite situații, folosirea vatei minerale — integral sau sub formă de bariere orizontale continue montate în jurul golurilor de fereastră și la anumite niveluri ale clădirii. Condițiile depind de înălțimea clădirii, de destinația ei și de tipul de fațadă, iar normativele se actualizează. Nu presupune nimic pe baza a ce ai văzut la blocul vecin: cere proiectantului sau verificatorului de proiect soluția valabilă pentru cazul tău, mai ales la clădiri colective sau cu spații publice la parter.
Pentru o casă individuală parter plus etaj, situația este de regulă mai permisivă, dar principiul rămâne: în jurul golurilor și la racordul cu acoperișul, vata minerală aduce un plus de siguranță care merită costul.
Apa și vaporii: unde se folosește fiecare
Aici se produc cele mai multe greșeli. XPS-ul, pentru că nu absoarbe apă, pare superior peste tot. În realitate, tocmai etanșeitatea lui la vapori îl face nepotrivit pe suprafețe mari de fațadă la case cu pereți din materiale poroase: vaporii care migrează dinspre interior nu mai pot ieși și condensează la interfața dintre zidărie și izolație.
Regula practică, aplicată în majoritatea lucrărilor:
- XPS — la soclu, în zona de contact cu solul și pe primii zeci de centimetri de deasupra trotuarului, unde stropii de ploaie și zăpada mențin umezeala. Tot XPS se folosește sub placa de pardoseală și la terasele circulabile, unde contează rezistența la compresiune.
- EPS — pe suprafața curentă a fațadei, la clădiri unde reglementările de foc o permit și unde peretele nu are probleme de umiditate.
- Vata minerală — pe fațadă acolo unde e cerută pentru foc, la casele cu pereți care trebuie să rămână permeabili la vapori (zidărie veche de cărămidă plină, case cu igrasie tratată, construcții din chirpici sau piatră) și oriunde vrei un plus de izolare fonică față de zgomotul stradal.
Discuția detaliată între cele două opțiuni curente pentru pereții exteriori, cu argumente de ambele părți, este în articolul despre vată minerală sau polistiren expandat.
Grosimea și modul de fixare
Grosimea nu se alege după ce s-a pus la vecin. Ea rezultă dintr-un calcul termotehnic, care ține cont de zona climatică, de materialul și grosimea peretelui existent, de suprafața vitrată și de sistemul de încălzire. Un proiectant de instalații sau un auditor energetic îți poate da valoarea corectă, iar dacă urmărești o finanțare sau un certificat energetic, calculul oricum va fi cerut.
Ce trebuie știut din start: peste o anumită grosime, câștigul suplimentar scade puternic. Diferența dintre a nu avea deloc izolație și a avea un strat corect este uriașă; diferența dintre două grosimi apropiate este marginală. În schimb, punțile termice netratate — spaleții ferestrelor, glafurile, balcoanele, soclul, streașina — pot anula o parte importantă din tot efortul. Cum se rezolvă acestea și cât cântăresc în factură este detaliat în articolul despre izolarea pereților exteriori și economia reală la facturi.
Fixarea are două componente, ambele obligatorii. Adezivul se aplică pe contur plus puncte în mijloc, sau pe toată suprafața dacă peretele e perfect plan — niciodată doar în câteva „gogoloaie”. Diblurile se montează după priza adezivului, în număr și cu schema stabilite de furnizorul sistemului, cu tija metalică sau din material plastic în funcție de cerințele de foc. La vata minerală, numărul de dibluri este mai mare, din cauza greutății, iar la lamele se folosesc dibluri cu rozetă suplimentară.
Plăcile se așază în șah, cu rosturile țesute, niciodată cu rost continuu în dreptul colțurilor de fereastră — acolo apar fisurile. Rosturile dintre plăci nu se umplu cu adeziv, ci cu spumă specială sau cu fâșii din același material.
Finisajul și compatibilitatea sistemului
Un termosistem este un sistem, nu o colecție de produse cumpărate separat pentru că erau la promoție. Adezivul, plăcile, diblurile, plasa, masa de șpaclu, amorsa și tencuiala decorativă trebuie să provină din aceeași gamă compatibilă, altfel garanția producătorului nu se aplică și, mai important, straturile pot lucra diferit.
Pe vată minerală, finisajul trebuie să fie permeabil la vapori — tencuielile siliconice și cele pe bază de silicat sunt alegerile uzuale; o tencuială acrilică etanșă aplicată peste vată blochează exact proprietatea pentru care ai plătit materialul. Criteriile de alegere între tipurile de tencuială decorativă sunt comparate în articolul despre tencuiala decorativă de exterior.
Restul ține de execuție și de vreme: nu se lucrează sub temperaturile minime indicate de producător, nici în soare puternic sau vânt, iar fiecare strat are timpul lui de uscare. Un termosistem bine ales și prost montat pierde mai mult decât unul mediu montat corect. Cere să vezi lucrări mai vechi ale echipei, la doi-trei ani după execuție — fisurile la colțurile ferestrelor, dungile verticale sub glafuri și zonele care s-au murdărit inegal spun tot ce ai nevoie să știi despre modul în care lucrează.
