Cele mai multe renovări de apartament o iau razna în prima săptămână, nu în ultima. Se începe cu ce se vede, adică zugrăveala și gresia, și se ajunge la instalații abia după ce pereții sunt finisați. De acolo încolo totul devine mai scump: se sparge ce s-a făcut, se reia ce s-a plătit deja, iar termenul se dublează. Ordinea lucrărilor nu e o preferință de organizare, ci consecința firească a faptului că fiecare strat acoperă ceva ce nu mai poate fi atins ulterior.
Săptămâna zero: releveu, decizii și hârtii
Înainte să intre prima daltă în perete, ai de rezolvat trei lucruri. Primul este releveul real al apartamentului: măsurători pe teren, poziția coloanelor de apă și canalizare, traseul tabloului electric, grosimea pereților și, esențial, identificarea structurii. Coloanele comune nu se mută, iar pereții portanți nu se ating.
Al doilea lucru este proiectul de instalații și mobilier. Pare exagerat pentru un apartament, dar el decide unde pui prizele, la ce înălțime scoți apa pentru baterie și cât spațiu lași lângă frigider. Dacă nu ai desenat bucătăria înainte de a trasa instalațiile, o vei desena în funcție de instalații, ceea ce e invers.
Al treilea este partea administrativă: acordul asociației de proprietari pentru intervenții la coloane și pentru programul de lucru, iar în anumite situații o autorizație. Nu tot ce faci într-un apartament cere aviz, dar granița e mai strictă decât crede lumea, iar lista concretă a intervențiilor care nu necesită autorizație de construire merită verificată înainte, nu după prima demolare.
Etapa murdară: demolări, instalații, șapă și tencuieli
Aici se consumă cel mai mult praf și cea mai mare parte din nervi, dar și ordinea e cea mai clară. Se demolează întâi: pardoseli vechi, faianță, pereți neportanți, tocuri, obiecte sanitare. Molozul se evacuează pe măsură ce apare, nu la sfârșit, altfel blochează accesul și ascunde problemele.
Urmează instalațiile, în ordinea: sanitare, apoi electrice, apoi eventual climatizare și ventilație. Motivul e practic: țevile de scurgere au nevoie de pantă și de traseu continuu, deci ele dictează. Cablurile electrice se strecoară oriunde și se adaptează. Toate șanțurile se fac acum, se probează instalația sub presiune și abia apoi se închid.
După instalații vin pereții de compartimentare noi, tencuielile sau plăcile de gips-carton, iar la final șapa. Șapa se toarnă ultima din etapa murdară pentru că îngroapă traseele de la pardoseală și pentru că are nevoie de timp de uscare, timp în care nu poți monta nimic peste ea. Dacă apartamentul e vechi și pardoseala are diferențe mari de nivel, decizia dintre a sparge complet șapa sau a turna peste cea existentă se ia acum, pe baza grosimii disponibile și a stării stratului vechi, nu improvizat în ziua turnării.
Uscarea: etapa pe care nimeni nu o trece în grafic
Între șapă și finisaje există un interval care nu poate fi comprimat cu bani. O șapă clasică pe bază de ciment are nevoie de aproximativ o săptămână pe fiecare centimetru de grosime pentru primii patru centimetri, apoi mai mult pentru ce depășește, în condiții normale de temperatură și ventilație. Iarna, într-un apartament neîncălzit, termenul se lungește semnificativ.
Montarea parchetului peste o șapă insuficient uscată este una dintre cele mai frecvente cauze de reclamație. Umiditatea reziduală se măsoară cu aparat, nu se apreciază cu palma sau cu folia lipită peste noapte, iar montatorul serios cere măsurătoarea înainte să înceapă. Folosește intervalul acesta pentru lucruri care nu depind de pardoseală: tâmplăria interioară comandată, ușa de intrare, aparatele de aer condiționat, calorifere.
Finisajele: de sus în jos, cu ordinea camerelor bine aleasă
Tot acum se rezolvă și lucrurile care par mărunte, dar blochează echipe întregi mai târziu: comanda tâmplăriei interioare, care are termen de execuție de câteva săptămâni, alegerea obiectelor sanitare cu dimensiunile lor exacte, verificarea faptului că lotul de gresie comandat acoperă toată suprafața. Un montator care ajunge pe șantier și descoperă că ușa comandată e cu doi centimetri mai lată decât golul pierde o zi și îți mută tot graficul cu o săptămână.
Regula generală la finisaje este de sus în jos: tavan, pereți, pardoseală. Motivul e evident după prima dată când torni glet peste un parchet nou. Concret, ordinea uzuală arată așa:
- faianță și gresie în băi și bucătărie, inclusiv chituirea;
- glet și șlefuire pe pereți și tavane în restul apartamentului;
- prima mână de vopsea, care e și un excelent detector de imperfecțiuni;
- montaj parchet și plinte;
- montaj uși interioare;
- ultima mână de vopsea, după ce s-au făcut toate reparațiile de pe parcurs;
- obiecte sanitare, corpuri de iluminat, prize și întrerupătoare, mobilier.
Un detaliu care economisește zile: lucrează pe camere, nu pe meserii, în a doua jumătate a proiectului. Odată ce zona murdară s-a terminat, finalizează complet o cameră, apoi treci la următoarea. Așa ai unde depozita, ai unde dormi dacă locuiești în șantier și vezi mai devreme dacă o soluție nu funcționează. Detaliile despre ordinea straturilor de finisaj și greșelile care se plătesc la ultima mână sunt tratate separat în ghidul despre zugrăvire și finisaje interioare.
Ultimele zile sunt cele mai înșelătoare. Rămân montajele mici, reglajele de uși, siliconul la cadă, curățenia grea, iar ele ocupă constant mai mult decât estimează oricine. Lasă în grafic o marjă de cel puțin zece la sută din durata totală și nu programa mutarea mobilierului în aceeași săptămână cu ultima mână de vopsea. Iar pentru intervențiile la structură, la coloanele comune sau la tabloul electric, cere părerea unui inginer sau a unui electrician autorizat înainte de execuție: acolo o eroare nu se corectează cu un strat suplimentar de glet.
