Baia este cea mai densă încăpere dintr-o locuință. Pe câțiva metri pătrați se întâlnesc instalații sanitare, electrice, ventilație, hidroizolație, două tipuri de finisaj și obiecte grele prinse în perete. Din cauza asta, la o renovare completă ordinea lucrărilor contează mai mult decât în oricare altă cameră: fiecare etapă închide accesul la cea dinainte, iar o revenire înseamnă spart și refăcut.
Ce decizi înainte să ridici prima daltă
Multe dintre problemele care apar la mijlocul lucrării vin din decizii amânate. Înainte de demolare trebuie să știi: unde stau obiectele sanitare, ce tip de duș vrei — cădiță, cabină sau duș la nivelul pardoselii — dacă vasul de toaletă va fi pe pardoseală sau suspendat pe rezervor încastrat, unde va sta mașina de spălat, ce fel de mobilier montezi și pe ce înălțime, unde vrei prizele și dacă vrei încălzire în pardoseală.
Fiecare dintre aceste alegeri modifică traseele de instalații și trebuie fixată acum, pe hârtie, cu cote. Un duș la nivelul pardoselii cere o scurgere specială și o grosime disponibilă în pardoseală care poate lipsi într-un apartament; un vas suspendat cere un cadru metalic și un perete care îl susține.
Tot în această fază se comandă gresia și faianța, pentru că unele modele au termene lungi de livrare, iar dimensiunea reală a plăcilor influențează așezarea și tăierile. Alegerea se face după caracteristici, nu doar după aspect: pentru pardoseală de baie contează antiderapanța și rezistența la uzură, iar semnificația marcajelor este explicată în detaliu în articolul despre clasa PEI, coeficientul antiderapant și absorbția de apă.
Demolarea și golirea încăperii
Se începe cu oprirea apei pe apartament sau pe casă și cu scoaterea de sub tensiune a circuitului din baie, verificată cu un tester, nu presupusă. Se demontează obiectele sanitare, mobilierul și ușa cu toc.
Demolarea propriu-zisă înseamnă îndepărtarea faianței și a gresiei, a șapei vechi dacă e cazul, și eventual a unor pereți despărțitori. Aici apar două capcane. Prima: unele plăci vechi ies împreună cu tencuiala, iar peretele rămâne cu goluri mari care vor cere reparații serioase. A doua: sub gresia veche poate exista o hidroizolație pe care o distrugi, deci oricum va trebui refăcută.
Dacă intenționezi să scoți un perete, verificarea rolului lui se face acum, nu în timpul demolării. Praful se controlează cu folie la ușă, aspirator și geam deschis. Molozul dintr-o baie mică ajunge surprinzător de repede la câteva sute de kilograme, iar evacuarea lui se organizează dinainte; opțiunile de containere, costurile și regulile locale sunt trecute în revistă în ghidul despre gestionarea molozului dintr-o renovare.
Instalațiile: sanitare, electrice, ventilație
După ce încăperea e goală și curată, urmează instalatorul. Se trasează pe pereți poziția fiecărui obiect, la cotele stabilite în faza de proiect, și abia apoi se sparg șanțurile. Traseele de apă se fac cu cât mai puține îmbinări îngropate, iar cele care rămân se lasă accesibile sau se execută cu sisteme care nu cer intervenție ulterioară.
Canalizarea are propria logică: pantă constantă spre coloană, diametre corecte, sifoane la fiecare obiect și acces pentru curățare. O pantă insuficientă la o scurgere de duș produce miros și înfundări cronice, iar corectarea ei ulterioară înseamnă spart pardoseala. Dacă țevile vechi din fontă sau fier sunt încă în funcțiune, momentul acesta e singurul rezonabil pentru înlocuire; semnele care arată când s-a ajuns acolo sunt descrise în articolul despre înlocuirea țevilor vechi de apă și canalizare.
Instalația electrică se execută în paralel. Într-o baie, poziția fiecărui punct de consum este reglementată în funcție de distanța față de sursele de apă, iar circuitele au nevoie de protecție diferențială. Ventilatorul de evacuare, prizele pentru mașina de spălat și pentru mobilier, corpurile de iluminat și, dacă e cazul, radiatorul electric sau covorul de încălzire, toate se trag acum. Această parte se face de un electrician autorizat, nu de echipa generală de renovare.
Ventilația merită insistență separată. O baie fără evacuare mecanică sau cu un canal natural înfundat rămâne umedă indiferent cât de bine ai hidroizolat. Ventilatorul se dimensionează după volumul camerei și se leagă la un canal care chiar ajunge afară.
La finalul acestei etape se face proba de presiune la instalația de apă, cu manometru, ținută câteva ore. Este singurul moment în care o îmbinare defectă se descoperă ieftin.
Pereți, șapă și hidroizolație
Cu instalațiile îngropate și verificate, se închid șanțurile și se aduc pereții la plan. Dacă se ridică pereți noi de gips-carton, se folosesc plăci rezistente la umezeală și structură corect dimensionată, cu traverse acolo unde vor fi prinse obiecte grele.
Urmează șapa, turnată cu pantele spre punctele de scurgere acolo unde există sifon de pardoseală sau duș fără cădiță. Șapa trebuie să fie plană, fără fisuri, și lăsată să se usuce complet. Graba la acest capitol este cauza multor placări desprinse: adezivul aplicat pe o șapă încă umedă nu se comportă cum ar trebui.
Hidroizolația se aplică peste șapă și pe pereți, în zonele expuse. Practic: toată pardoseala, plus o ridicare pe perete de câteva zeci de centimetri, plus pereții din zona dușului și din spatele căzii pe toată înălțimea stropită. Se folosește produs lichid în două straturi, cu bandă de etanșare la toate colțurile și la racordul perete-pardoseală, și cu manșoane la fiecare trecere de țeavă. Acolo unde geometria permite, o probă de inundare de douăzeci și patru de ore înainte de placare confirmă că nu ai omis nimic.
Un detaliu care se uită constant: pragul ușii și racordul cu pardoseala din camera vecină. Dacă baia are sifon de pardoseală și duș fără cădiță, apa care scapă pe lângă perdea trebuie să aibă unde să meargă, iar hidroizolația trebuie să urce peste nivelul pragului și să se închidă acolo. La fel, dacă în baie intră o ușă fără grilă sau fără rost la partea de jos, aerul nu are pe unde să intre și ventilatorul nu poate evacua nimic, oricât de puternic ar fi.
Tot în această fază se decide și modul de acces la instalații după finalizare. Un robinet de închidere pe fiecare grup, o trapă de vizitare la rezervorul încastrat și un acces la sifonul dușului sunt lucruri care costă aproape nimic acum și valorează enorm peste câțiva ani, când ceva se înfundă sau pică. O baie fără niciun punct de acces obligă la spart faianță pentru orice intervenție minoră.
Placarea, montajul obiectelor și finisajele
Placarea începe după uscarea completă a hidroizolației. Se trasează așezarea plăcilor pornind de la elementele vizibile — axul dușului, linia mobilierului, colțul cel mai expus vederii — nu de la primul colț la întâmplare. Se folosește adeziv potrivit tipului de placă și suportului, se lasă rosturi și se prevăd rosturi elastice pe perimetru și în colțuri. Tăieturile în jurul prizelor și al ieșirilor de țevi se fac cu carotă, nu cu ciocanul.
Rostuirea se face după timpul indicat de producătorul adezivului. Colțurile și racordul cu cada se etanșează cu silicon sanitar cu fungicid, nu cu chit de rost rigid, pentru că acolo materialele se mișcă diferit.
Urmează montajul obiectelor sanitare, al bateriilor, al mobilierului și al oglinzii, apoi corpurile de iluminat și prizele. Ușa se montează la final, după ce pardoseala e gata, ca să se poată stabili corect înălțimea. Ultimele operațiuni sunt silicoanele de finisaj, curățenia și verificarea funcțională a fiecărui obiect.
Ordinea aceasta nu este un moft de organizare, ci consecința directă a felului în care straturile se acoperă unul pe altul; o ordine similară, aplicată la scara întregii locuințe, este descrisă în ghidul despre ordinea corectă a lucrărilor la renovarea băii. Ca durată, o baie completă înseamnă în mod realist două până la patru săptămâni, din care o parte bună este timp de uscare pe care nu îl poți comprima. Bugetul variază enorm în funcție de oraș, de finisaje și de cât se sparge, așa că singura estimare care contează este oferta detaliată, pe articole, de la echipa care lucrează efectiv. Iar pentru partea de electric și gaz, verifică autorizarea meseriașului înainte să înceapă, nu după.
