În depozit, plăcile de gips-carton se deosebesc prin culoarea cartonului: gri deschis, verde, roz. Codul de culoare ajută la identificare rapidă, dar nu este o normă universală, iar la unii producători nuanțele diferă. Informația sigură rămâne marcajul tipărit pe muchia plăcii și eticheta de pe palet, unde apare tipul standardizat.
Diferențele dintre tipuri sunt reale și se traduc direct în durata de viață a peretelui. O placă obișnuită montată într-o baie cedează în câțiva ani, indiferent cât de bine a fost pusă. Una ignifugă montată pe o structură nepotrivită nu oferă rezistența la foc pe care scrie pe ambalaj, pentru că performanța este a ansamblului, nu a plăcii luate separat.
Tipurile de plăci și ce rezolvă fiecare
În uz curent la o casă sau un apartament întâlnești câteva categorii:
- Placa standard, notată de obicei cu litera A, cu carton gri. Pentru pereți despărțitori și tavane în încăperi uscate. Cea mai ieftină și cea mai des folosită.
- Placa cu absorbție redusă de apă, tipul H, cunoscută drept hidrofugă, cu carton verde. Miezul conține aditivi siliconici care încetinesc absorbția. Nu este impermeabilă — rezistă la umiditate ambientală ridicată, nu la contact direct cu apa.
- Placa cu coeziune îmbunătățită a miezului la temperaturi ridicate, tipul F, ignifugă, de obicei roz. Miezul conține fibre de sticlă care mențin placa integră mai mult timp în incendiu.
- Placa combinată, hidrofugă și ignifugă în același produs, pentru situațiile în care ambele cerințe apar simultan.
- Placa de mare duritate, cu miez mai dens, pentru zone cu risc de impact sau pentru sarcini agățate mai mari.
Există și plăci speciale — cu strat de plumb pentru ecranare, cu barieră de vapori încorporată, fonoabsorbante perforate — dar acestea apar rar în locuințe obișnuite. Comparația detaliată între variantele curente este acoperită în articolul despre alegerea plăcii potrivite pentru fiecare cameră.
Unde pui fiecare tip, cameră cu cameră
Baia este cazul cel mai discutat. Placa hidrofugă este minimul necesar, dar nu suficientă în zona dușului sau a căzii. Acolo se aplică peste ea o hidroizolație lichidă, cu bandă de etanșare în colțuri și la trecerile de țeavă, iar apoi placarea. Fără acest strat, apa ajunge la miezul de ipsos prin rosturile de gresie și prin chitul îmbătrânit.
Bucătăria cere hidrofug în zona din spatele chiuvetei și a plitei, standard în rest. Pivnițele și spălătoriile, unde umiditatea relativă e constant ridicată, cer hidrofug pe toată suprafața. Casa scării, camerele tehnice, spațiile cu centrală termică și pereții care separă garajul de locuință intră, de regulă, în zona plăcilor ignifuge — dar cerința exactă vine din proiect și din reglementările de siguranță la foc aplicabile clădirii.
Camerele obișnuite — dormitoare, living, hol — se rezolvă cu placă standard. La tavane, atenție la grosime și la distanța dintre profile: o placă de 12,5 mm montată pe profile prea rare va avea unde vizibile în lumina razantă.
Mansardele merită o mențiune separată. Acolo placarea vine peste o structură de lemn care lucrează sezonier și peste un strat de izolație care trebuie protejat de vaporii din interior. Bariera de vapori, montată corect și lipită la suprapuneri și la margini, este componenta care decide dacă izolația rămâne uscată. Placa de gips-carton nu o înlocuiește și nu compensează o barieră perforată de șuruburi puse fără grijă.
Structura contează la fel de mult ca placa
Performanța declarată — la foc, la zgomot, la încărcări — aparține sistemului complet: profile, plăci, vată, șuruburi, bandă și glet. Schimbarea unei componente invalidează valorile.
Profilele metalice au denumiri care par criptice, dar logica lor e simplă: cele pentru pereți se numesc altfel decât cele pentru tavane, iar montanții diferă de ghidaje. O trecere în revistă a rolului fiecăruia se găsește în articolul despre profilele CW, UW, CD și UD. Câteva reguli practice:
- Grosimea tablei profilului contează. Profilele foarte subțiri, mai ieftine, se torsionează și dau pereți care vibrează la închiderea ușii.
- Distanța dintre montanți se stabilește după înălțimea peretelui și după placare, nu după obișnuință. La pereți înalți sau la placare dublă, se îndesesc.
- Banda de etanșare între profilul de ghidaj și pardoseală sau tavan reduce transmisia zgomotului de impact și nu se sare.
- Vata minerală din interior are rol acustic, nu doar termic. Un perete gol sună a tobă.
- Rosturile plăcilor de pe cele două fețe ale peretelui se decalează, iar la placarea dublă se decalează și între straturi.
Fixări, montaj și greșeli care se văd după prima iarnă
Un perete de gips-carton nu susține, singur, sarcini importante. Un dulap suspendat, un televizor mare sau un lavoar cer traverse de lemn sau profile suplimentare montate în structură, înainte de placare. Improvizațiile ulterioare, cu dibluri tip fluture, funcționează doar pentru obiecte ușoare. Alegerea corectă a tipului de diblu în funcție de perete devine critică tocmai la aceste materiale cu miez moale.
Câteva erori frecvente, ușor de evitat:
- Șuruburi înfipte prea adânc, care rup cartonul. Placa își pierde capacitatea de prindere exact în punctul acela.
- Plăci montate până la pardoseală, fără spațiu de câțiva milimetri. La o inundație minoră sau la spălarea pardoselii, marginea absoarbe apă.
- Rosturi negletuite corect, fără bandă de armare. Fisurile apar pe linia rostului, de obicei în prima iarnă, când casa se usucă la încălzire.
- Placare pe o structură montată pe pereți proaspăt tencuiți, încă umezi.
- Amestecarea tipurilor de placă pe aceeași suprafață, ceea ce duce la comportament diferit la umiditate și la fisuri la interfață.
Pentru pereții cu cerințe de rezistență la foc — separarea garajului, casa scării, camera centralei — nu improviza pe baza culorii plăcii. Cere de la producător fișa sistemului certificat, cu toate componentele și distanțele indicate, și execută exact acea configurație. Dacă lucrarea implică o autorizație sau un aviz de securitate la incendiu, soluția se stabilește de proiectantul de specialitate, iar montajul se documentează cu fișele sistemului folosit.
