Într-un depozit de materiale, plăcile de gips-carton stau una lângă alta și arată aproape identic. Diferența dintre ele se vede în culoarea cartonului și în marcajul tipărit pe muchie, iar cine nu știe ce caută pleacă acasă cu placa greșită. Consecința nu apare imediat: apare peste un an, când placa din spatele cabinei de duș începe să se moaie și șurubul nu mai ține.
Cum recunoști tipul de placă fără să întrebi pe nimeni
Convenția de culori folosită de majoritatea producătorilor din Europa este suficient de constantă cât să te orientezi după ea, dar nu este o normă absolută, așa că marcajul de pe muchie rămâne sursa sigură.
- Carton gri sau alb, marcaj albastru — placa standard, notată de regulă tip A. Pentru pereți și tavane în încăperi uscate.
- Carton verde — placa cu absorbție redusă de apă, notată tip H, cel mai des H2. Este ceea ce toată lumea numește „hidrofugă”.
- Carton roz sau roșu — placa cu rezistență îmbunătățită la foc, tip DF sau F, cu fibre de sticlă în miez.
- Carton verde cu marcaj roșu — placă cu ambele proprietăți, hidrofugă și ignifugă.
- Plăci de înaltă densitate — miez mai dens, pentru rezistență mecanică și fonică mai bună; culoarea variază de la producător la producător.
Pe muchia longitudinală a fiecărei plăci este tipărit un șir cu producătorul, tipul plăcii conform standardului, grosimea și lotul. Acolo cauți litera: A pentru standard, H pentru absorbție redusă, F pentru rezistență la foc, I pentru duritate mărită la suprafață. Combinațiile se scriu împreună, de exemplu DFH2. Când placa e deja montată și nu mai vezi muchia, culoarea cartonului rămâne singurul indiciu — un motiv bun să nu arunci ambalajul până la finalul lucrării. O comparație pe categorii, cu diferențele dintre placa standard, cea hidrofugă și cea ignifugă, ajută la faza de comandă, când încă poți schimba cantitățile.
Ce înseamnă, corect, „rezistentă la umezeală”
Aici se face cea mai mare confuzie. Placa H2 nu este impermeabilă. Ea are miezul de ipsos tratat cu aditivi hidrofobizanți care reduc absorbția de apă la o valoare mult mai mică decât la placa standard, măsurată printr-o încercare de imersie parțială. Asta o face capabilă să suporte umiditatea din aer și stropii ocazionali, nu contactul direct și prelungit cu apa.
Diferența practică: o placă verde montată într-o baie ventilată corect, vopsită sau placată, ține foarte bine ani la rând. Aceeași placă lăsată în contact cu apa care se scurge dintr-o îmbinare defectă de la cabina de duș se degradează la fel de sigur ca una standard, doar puțin mai lent. Placa nu ține loc de hidroizolație. În zonele stropite direct, peste plăci se aplică o hidroizolație lichidă în două straturi, cu bandă de etanșare la colțuri, la trecerile de țevi și la racordul cu cada sau cu cădița de duș.
În zone cu solicitare severă la apă — o baie publică, o spălătorie, un perete de duș fără cabină — soluția corectă nu mai este gips-cartonul, ci plăcile pe bază de ciment, care nu au miez de ipsos și nu se degradează în apă. Costă mai mult și se taie mai greu, dar sunt materialul potrivit pentru situația respectivă.
Un test simplu care lămurește lucrurile: ia o bucată de placă H2 rămasă din lucrare și ține-o o zi într-un vas cu doi centimetri de apă. Vei vedea că apa urcă în miez mult mai lent decât la o placă standard, dar urcă. Asta e exact comportamentul pe care îl vei avea și în perete. Placa hidrofugă îți cumpără timp și toleranță la umiditate ambientală; nu îți cumpără dreptul de a sări peste hidroizolație.
Unde se montează fiecare tip, cameră cu cameră
Împărțirea pe încăperi este mai simplă decât pare, dacă o iei după riscul de umezeală și de foc.
Baie și grup sanitar: plăci H2 pe toți pereții și pe tavan. În zona dușului și în spatele căzii, hidroizolație lichidă peste plăci înainte de faianță. Ventilația mecanică nu e opțională: fără ea, umiditatea rămâne în cameră și niciun tip de placă nu compensează asta pe termen lung.
Bucătărie: plăci H2 pe peretele din spatele chiuvetei și al plitei, standard în rest, dacă bucătăria este bine ventilată. Zona din spatele mobilierului nu se vede, dar acolo se acumulează umezeală și acolo apare mucegaiul.
Spălătorie și cameră tehnică: H2 peste tot, plus atenție la trecerile de conducte, care se etanșează.
Camere de zi și dormitoare: plăci standard. Dacă vrei izolare fonică mai bună la peretele dinspre vecin sau dinspre scară, mergi pe plăci de densitate mare, dublu placate, cu vată în structură. Detaliile despre cum se construiește un perete care chiar oprește zgomotul sunt tratate separat în ghidul despre izolarea fonică a pereților dintre locuințe.
Casa scării, camera centralei termice, pereți spre garaj: plăci ignifuge, cu grosimea și numărul de straturi cerute de cerințele de siguranță la incendiu pentru situația respectivă. Aici nu improviza: cerințele se stabilesc de proiectant, nu se deduc.
Pod și mansardă: plăci standard dacă spațiul e încălzit și cu barieră de vapori corect montată; H2 dacă există risc de condens. O barieră de vapori montată prost transformă orice placă într-un burete.
Montajul care face diferența între o lucrare bună și una care crapă
Materialul potrivit montat prost dă tot un rezultat prost. Câteva reguli care se încalcă frecvent:
- Plăcile se depozitează culcat, pe suprafață plană, în spațiu uscat, ridicate de la sol. O placă lăsată sprijinită vertical de perete se deformează.
- Plăcile se lasă în încăpere înainte de montaj, ca să ajungă la umiditatea și temperatura din cameră.
- Structura metalică se dimensionează după înălțimea peretelui și după greutatea pe care o va susține, cu distanța între montanți redusă acolo unde placarea este dublă. Alegerea profilelor se face după rol, iar diferențele dintre profilele CW, UW, CD și UD nu sunt o formalitate.
- Plăcile nu ating pardoseala: se lasă un rost de câțiva milimetri la bază, mai ales în băi, ca placa să nu tragă apă de pe șapă.
- Rosturile verticale se decalează între straturi și între fețele peretelui. Rosturi suprapuse înseamnă fisuri garantate.
- Șuruburile se înfundă ușor în carton, fără să-l rupă. Un șurub care a perforat cartonul nu mai ține și trebuie dublat alături.
- Îmbinările se armează cu bandă și se trag în cel puțin două straturi de masă de șpaclu, cu șlefuire între ele.
- Obiectele grele se prind în structura metalică sau pe traverse montate din faza de schelet. Un lavoar suspendat prins doar în placă va ceda.
Cantități, tăieri și ce rămâne de făcut înainte de finisaj
Grosimea plăcii se alege și ea după rol, nu la întâmplare. Placa subțire, de aproximativ nouă milimetri și jumătate, este gândită pentru tavane și pentru suprafețe curbe, unde flexibilitatea ajută. Placa de doisprezece milimetri și jumătate este standardul pentru pereți. Pentru pereți înalți, pentru cei care susțin greutăți sau pentru cerințe fonice, se merge pe placare dublă, care aproape dublează masa peretelui și schimbă vizibil rezultatul. Placarea dublă cere însă și structură dimensionată corespunzător, altfel câștigi la masă și pierzi la rigiditate.
La calculul cantității, adaugă între zece și cincisprezece la sută peste suprafața netă pentru tăieri și pierderi. Plăcile se taie cu cuttere pe o riglă, prin secționarea cartonului pe o față, frângere și tăierea cartonului de pe cealaltă parte; muchiile tăiate se rindeluiesc ușor și se șanfrenează înainte de șpăcluire. Praful de la șlefuire este fin și ajunge peste tot, așa că protejează încăperile vecine și poartă mască.
Înainte de finisaj, verifică toate racordurile de instalații care traversează peretele și asigură-te că nu ai nicio scurgere. Un perete de gips-carton închis peste o îmbinare care picură se descoperă târziu și scump. Amorsează plăcile înainte de vopsit sau înainte de a aplica adezivul pentru faianță, altfel ipsosul absorbă neuniform și rezultatul se vede.
Dacă lucrarea implică pereți cu cerințe de rezistență la foc, montajul trebuie să respecte exact sistemul certificat al producătorului — tipul plăcii, numărul de straturi, tipul de vată, distanța dintre montanți, tipul șuruburilor. Orice abatere anulează performanța declarată, iar pentru astfel de zone verificarea soluției cu proiectantul sau cu un specialist în securitate la incendiu nu este o formalitate birocratică, ci singura cale de a ști că peretele face ce trebuie.
